Pentru iubitorii de arta!

Este primul stand up comic pe care il vad pe subiectul opera.Mie mi se pare genial.Voua?

http://www.youtube.com/watc...p;feature=related

Recomand si celelalte linkuri despre Victor Borge.De exemplu cea cu maestru Dean Martin:
http://www.youtube.com/watc...p;feature=related

Mi se pare f. ciudat sa nu aveti biblioteca. Si "edilii" vostri cheltuie banii pe ronduri de flori?

In fine , prima seara care mi-am rupt-o de la munca(de fapt noapte)

Time: 22.30 Romanian Atheneum

Midnight concerts
CHAMBER ORCHESTRA OF THE "GEORGE ENESCU" PHILHARMONIC

Soloist: BORIS BROVTSYN
Program: Vivaldi - "The Four Seasons"
Vivaldi – 3 Sinfonias for string orchestra

http://www.festivalenescu.ro

Anotimpurile lui Vivaldi devenisera un fel de pop music in preajma revolutiei.

A fost un cert f. frumos , impresionant fapul ca orchestra nu a avut dirijor( Cristian Mandeal). Din cate am dedus , piesele sunt destul de "simple" , si oricum pe vremea lui Vivaldi nu se exista dirijor.
Orchestra si mai apoi solistul au fost f. apreciati( nu sunt un specialist in domeniu , asa ca nu e nevoie sa fac comentarii ) , deci e de ajuns reactia publicului.

O singura observatie , mai intai au fost cele trei simfonii si apoi anotimpurile.
Urmatorul concert la care voi merge(cel de maine de la 11 e super bun , dar nu ajung) este : http://www.festivalenescu.ro/eng/8sept.html


Mai lasati saibele , debitmetrele si alte cele si oferiti-i prietenei o seara de muzica buna. Anumite orchestre le auzi f. rar in Romania , cum ar fi cea din Amsterdam(nu ca ar fi cea mai buna).

Cum am proorocit , nu am reusit sa-mi fac aparitia la concertul de sambata dimineata http://www.cotidianul.ro/fr...zitori-97398.html
(Cotidianul face "ziarul" festivalului , de aceea prefer sa fac trimiteri catre ei)

Despre concertul celor 3 conationali nu ma pot pronunta , publicului i-a placut f. mult , sala a fost arhiplina. Am plecat la pauza , am inteles ca ar fi fost ceva huiduieli la pronuntarea functiei(sau numelui) presedintelui , dar asta e , manelarii pot cumpara bilete , inca nu s-a dat o lege care sa le impiedice accesul.
Referitor la faptul ca se aplauda intre partile unui concert , eu partial sunt de acord(consider ca e ca la teatru , daca iti place o replica , aplauzi atunci , nu astepti pauza sau finalul) partial nu sunt de acord(mi-a explicat mie un maestru ca pauza respectiva a fost gandita special ca sa poti savura amalgamul de note care s-a sfarsit si, de asemenea , sa poti intampina urmatoarea parte a concertului , cu sunetul de final al partii precedente , inca in minte).

Oricum , e o mandrie ca cei 3 tineri instrumentisti au putut concerta in cadrul sectiunii " mari orchestre". Faptul ca Filarmonica " George Enescu" a facut parte din " mari orchestre" nu mira pe nimeni , in nici un caz nu a fost un gest de curtoazie.

Mai tarziu. Am vazut ca biblioteca voastra are site , dar nefunctional http://www.bibliotecasatumare.ro/

Corect

interviu nepublicat cu stefan iordache
IN MEMORIAM STEFAN IORDACHE
Un om – mai multe vieti (mai bine de 100)

• “Va multumesc ca ati renuntat la surprize-surprize, la nunti, botezuri si alte sprituri si ati venit sa ma vedeti in Barrymore”, spunea Stefan Iordache spectatorilor care l-au aplaudat minute in sir pentru prestatia actoriceasca de mare clasa in spectacolul “Barrymore”, de William Luce, regia Gelu Colceag. (spectacolul s-a jucat si la Teatrul Maria Filotti din Braila in data de 21 octombrie 2001)

• Iordache marturisea ca fiind de la Calafat, Dunarea e cea care il leaga si de Galati. S-a plimbat pe faleza. Si-a amintit de colegii sai actori de la Galati, mai ales de Mitica Iancu, fie-i tarana usoara, cel care a facut o “Chirita” memorabila. (actorul s-a aflat la Galati in urma cu cativa ani, unde a interpretat rolul “Alex” din piesa “Alex si Morris” de Michael Elkin, regia Gelu Colceag.

“Mi-ar fi placut sa pilotez un avion”


Pe cand avea zece, unsprezece ani si fura lubenite in joaca, travestit in femeie, bunica ii spunea ca se va face “scamatoriu”. Batrana nu stia carte, nu stia nimic despre teatru, dar intuia harul pe care Dumnezeu il oferise din plin nepotului.


Un interviu cu cel caruia nu-i placeau cuvintele mari dar care a fost “cel mai iubit dintre pamanteni”.

Reporter: Creste greu un actor, domnule Stefan Iordache?
Stefan Iordache: Si pomul creste greu, daramite un actor…..Trebuie crescut cu grija, cu roluri importante, cu experimente.

R.: Ati abordat de-a lungul timpului roluri multe si diferite. Au venit rolurile catre dumneavoastra sau ati tanjit dupa unele dintre ele?
S.I.: Sansa mea a fost ca rolurile mi-au venit in intampinare. Nu am cerut absolut niciodata. Am jucat tot ce mi-aº fi dorit.

R.: Ce rol va este cel mai drag?
S.I.: Toti cei care au iesit din mine sunt copiii mei si atunci ii iubesc pe toti. Toate rolurile imi sunt dragi.

• Un rege din carpe si petice

R.: In spectacolul „Barrymore” al lui W.Luce, aveti o replica pe vorbele lui Shakespeare ca „actorul e un rege din carpe si petice”. Care este conditia actorului in timp?
S.I.: Actorul a deranjat un pic societatea in care a trait de cand exista meseria aceasta. Intotdeauna a fost asa.

R.: Cat timp mai pastrati in dumneavoastra personajul pe care il jucati dupa ce luminile s-au stins si aplauzele au incetat?
S.I.: Cam doua ceasuri si jumatate. Il mai joc o data in gand.

R.: Ati facut un „Hamlet” memorabil. Il mai jucati si acum?
S.I.: Il mai joc si acum chiar la varsta aceasta. Este un personaj care marcheaza existenta unui actor. Am spus la vremea respectiva ca ar trebui sa se joace Hamlet, in acelasi timp, in mai multe teatre din tara; nu pentru comparatie ci pentru actori. Actorul creste foarte tare pe Shakespeare, pe Moliere.

R.: In ce piese jucati acum?
S.I.: In „Barrymore” si repet in doua piese. Nu va dezvalui decat una si anume „Lolita”, in regia Catalinei Buzoianu la Teatrul Mic.

R.: Sunteti varsator. Se spune ca varsatorii stiu azi ce va fi peste 50 de ani. Aveti premonitii?
S.I.: Am vise si cosmaruri. Dar de premonitii ma feresc.


R.: Credeti in reincarnare? Ati mai fost actor in alta viata?
S.I.: Cred ca am mai fost o pisicuta... Cred in reincarnare, de fapt e o speranta ca revii pe pamant.

R.: Toata lumea stie ca iubiti pisicile. Ce fac pisicile dumneavoastra?
S.I.: Ce bine-mi pare ca ma intrebi! Mi-e dor de ele! Am avut patru...unul s-a prapadit...il chema Kiki-Riki..avea 19 ani, maidanez.Astia traiesc mult, ca stiu sa se descurce.Timofte e al doilea, in ordinea varstei, Cascarache si Machedelea. Ultimele sunt fetite. Una neagra si una gri, de-asta albastra de Prusia. De pe strada le-am luat pe toate. Pisicile mele au mai fost cu siguranta in viata mea sau in alte vieti. Am niste relatii speciale cu ele. Au mai bantuit cu siguranta prin viata mea si sub alta forma.

R.: Cum e cu bunica? Prevedea ca o sa fiti actor?
S.I.: Ma jucam si am speriat-o intr-o seara. Furam lubenite din curte si ma travestisem in femeie; eram mic, zece, unsprezece ani. Nu stia ea ce-nseamna teatru, nu avea carte, dar stia povesti multe. „ Tu scamatoriu o sa te faci!” Eu inca nu stiu daca am invatat meseria, ca asta se invata permanent! Inca invat! Sunt inca student constiincios!

R.: Ce v-ar fi placut sa fiti daca nu era sa ajungeti actor?
S.I.: Ospatar. Nu lucrezi tot cu oamenii? Nu as fi luat bacsis! Nu-mi place sa stau cu palaria intinsa! Imi place atmosfera boema din carciumi. Asta face parte din viata. De asta-mi plac lautarii!

R.: Ce nu ati facut de-a lungul vietii si regretati?
S.I.: Mi-ar fi placut sa pilotez un avion, desi mi-e frica de zborul cu avionul de mor! Regretul cel mai mare e ca nu am copii!

R.: Aveti un principiu de viata? Un model? Tabieturi aveti?
S.I.: Nu am modele. Tabieturi am! Am multe dar....unul dintre ele e sa ma scol dimineata. Depinde cand ma culc. De regula ma culc foarte dimineata. Somn am putin...

R.: Ce e mai aproape de sufletul dumneavoastra, teatrul sau filmul, pentru ca a ti facut din ambele slava Domnului?
S.I.: Teatrul. E mai viu, e mai cald. Ai privilegiul ca se consuma de fata cu spectatorii.

R.: Priviti vreodata spectatorii in ochi in timpul spectacolului?
S.I.: Nu. Privesc in zare. Si nici nu-mi place sa-mi spuna cineva ”vezi ca sunt in sala”.

R.: Ce va place sa jucati mai mult, clasic sau modern?
S.I.: Tot. Tot ce e teatru, tot ce e dialog, tot ce e in miscare, e viu.


R.: Sunteti credincios?
S.I.: Foarte.

R.: Va faceti cruce inainte de spectacol?
S.I.: Cam multe.

R.: Cate femei ati iubit cu adevarat domnule Stefan Iordache?
S.I.: Nu am stat sa le numar, dar destul de multe. Fiecare iubire a insemnat o implinire la timpul ei.

R.: Acum iubiti?
S.I.: Da, sigur. E mai rau sa iubesti si sa nu fii iubit. Dar si asta este bine. Suferinta te pune pe ganduri....

„Cand ma privesc in oglinda, mi-e dor de mine cand eram mic pentru ca atatia oameni au plecat din mine, vreo 60 in teatru, vreo 40 in film, va dati seama, cam 100........”

La final...ce sa zic...vorba lui nea Will : "Restul e tacere...".

Maturatorul de praf de stele a primit aripi de inger !

http://www.youtube.com/watch?v=uhzDwHGnVk4

Odihneste-te in pace Maestre Dinica !

Imi pare rau ca doar acum gasesc acest topic foarte interesant , am vazut clipul respectiv si din cate imi aduc aminte l-a recunoscut o tanara, singura de altfel .
Foarte buna ideea ... Felicitari

Vine in Buc:






http://www.dianakrall.com/

She's comin'. Will you?

În câmp la "Catelu" - Eugen Barbu

Se prapadira si lautarii!

Cine o sa le mai cânte mahalagiilor? Ca erau buni tiganii. stiau oful saracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau pâna-n primavara. Cum scârtnau cutitele sa se taie porcii prin magazii, gata si bala-oachesii, se înfiintau cu "mozica".

De Craciun o luau dinspre Grivita, pe la popa, sa-i cânte olteneste, apoi la cârciumar, sa-i guste vinul, si nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânararul, în coada Filantropiei, unde-i asteptau niste cozonaci moldovenesti, galbeni ca berea, si tuica fiarta, sa-i trezeasca din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi si negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele caruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitica Ciolan, starostele, nu-l mai slabea cu gura daca zabovisera mai mult în vreun loc:

- Misca-te, ma, mai repede, ca trece ziua si nu ne-am facut treaba, ne-asteapta oamenii sa-i cinstim cu câte un cântec!

Usor de zis când duceai la subsuoara numai un arcus colo si o stiuca de vioara, dar ia sa-l fi vazut pe puriul de Neacsu carând nu armonica lui de-o tinea pe-un sold, ci blestemul, cum îi zicea Dumitru in­strumentului, care stia ce stia pentru ca îl trageau si pe el curelele tambalului, îi mâncasera oasele de atâta carat.

Nu lasau o casa necântata, nici o ureche de om primitor ne­desfatata. Lautarii petrecusera la nunti boieresti si la chiolhanurile pungasilor, stiau chichirezul meseriasilor, se întorceau cu viorile pline de poli, osteniti, calcînd rateste. Câte nu patisera! Parca nu-i suise unul nebun, Titi Aripa, în pom într-o iarna, pe o vreme cumplita, sa-i cânte de acolo Vesnica pomenire, ca-i suise, ce erau sa faca? Cine ar fi scapat de mânia lui Picu Calata, matarul 17217i816r de la Coada Dristorului, când apuca un pahar mai mult si le lipea sutele cu scuipat pe frunte si le cerea sa-i zica: Cine n-are dor pe lume... ? Lautarul nu se odihneste în lumea asta, trebuie sa îngrijeasca de suflete.

Iarna era timpul lor! Cum împrimavara, slabeau, se faceau ca foita, împuscau francul. Aveau case grele, câte sase-sapte copii, toti flamânzi si bolnavi. Dumitru mai tinea sub acoperis si-o muiere oloaga. Cara la ai lui tot ce gasea, pe ce punea mâna. În zori, ostenit de noptile pierdute, împartea plozilor bucatile de pâine furate de la petrecere si ascunse prin buzunarele lui largi. Bacsisurile le strângea muierea si le ascundea sub saltea. Cine l-ar fi vazut mângâindu-si copiii murdari n-ar fi recunoscut în el pe veselul cântaret care spunea la ziua glume fara perdea. Pentru ca, altfel, Dumitru era un om trist, când râdea punea mâna la gura, cu spaima, sa nu supere pe cineva.

De ailalti ce sa mai vorbim? Parca era vreunul mai pricopsit? înca Neacsu mai avea si darul betiei, ce câstiga baga-n el. Umbla muierea pe urmele lui, o tiganca frumoasa, înalta, numa cozi, o batea, vai de mama ei de femeie amarâta câte patimise! Anghel si nea Mitica Ciolan erau mai asezati. Guristul strânsese câte ceva, avea un bordei de casa, adunase pentru copii. Ãl tânar mai risipise, ca-i placeau tigancile, le mai cumpara de-o basma acolo, dar n-ar fi facut paradeala-n câstig!

Se mai certau, se mai despartisera la vreo împarteala prost facuta, pâna la urma tot împreuna: la lasata-secului de carne, sa cânte la vreun botez, la Rusalii pe la vreo tiribomba, sa adune lumea, sau la vreo petrecere, încolo dupa Boboteaza prin comunele din jurul Bucurestiului, asa i-a gasit moartea, laolalta.

Asta s-a petrecut iarna, în câmp, la "Catelu"...

Era într-o luni când i-a prins viscolul. Veneau de la o nunta la care cântasera de sâmbata seara. Ar mai fi ramas, da-i chema dumneaei, a cu secera. Înca nuntasii trasesera de ei:

- Mai stati dracului si azi, sa mai petrecem si noi, ca nu-i vreme de plecat. Nu vedeti, se aseaza a ninsoare...

Mitica, nu si nu, ca-l asteapta nevasta, sa-i aduca parale de ciuguleala.

- Ma, va mai dam trei sute de lei daca ne mai cântati pâna diseara! zise ginerele.

- Nimic! Mergem! Avem si noi treaba, ce credeti dumneavoastra? Ia-ti, Anghele, blestemul si haide! se rastise starostele la buzat, care ar mai fi stat de dragul câstigului.

Erau morti de osteneala.

Pe la patru au plecat cu o sanie.

S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tacuse totul înjur. Zapada, vânata. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacsu facea socoteala cam cât le-ar veni de caciula. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, ca se încurcase cu o firotenie de muiere, de n-o stia a lui, care nu-i dadea carnea pe daiboj, trebuia s-o încânte, s-o momeasca-n daruri. Anghel, vesel-vesel, ca bause mai mult la înghesuiala, când sa plece, sa-i tie pe drum, batea cu palma în cutia contrabasului, nepasator la frigul ascutit. Nenea Mitica Ciolan, apucat de batrânete, motaia cu capul în piept, darâmat de osteneala. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânata si îl grabea pe al de mâna sania:

- Da-i bice, ca ne-apuca viscolul...

Catre bariera Bucurestiului, omul a tras de haturi:

- Hooo! Eu aici va las!

Lautarii s-au scuturat din amortiri si-au privit norii de deasupra. Caii sforaiau speriati.

- Ma duc, m-apuca ninsoarea si ratacesc drumul. Voi luati-o drept înainte si-o sa dati de fortu Catelu, treceti un sant, si peste paduricea aia ajungeti în bariera. Într-o jumatate de ceas sunteti la "Spânzuratu", la cârciuma. Cereti un chil de tuica fiarta si va dregeti...

Þiganii s-au privit. Omul se grabea. Întorsese ulubele cailor. Dumitru, spaimos cum era, spuse:

- Eu ma întorc. Nu mai ajungem pâna-n bariera, uite, sta sa ninga! Neacsu a desfacut armonica si-a început sa cânte:

Te cunosc dupa fular, C-ai iubit particular...

Anghel s-a dat mai aproape de tambalagiu si l-a linistit.

- Lasa, ma nea Dumitre, ca n-o sa murim noi...

- Macar un kilometru sa ne mai fi dus... Ce spui, Mitica? Starostele si-a strâns mai bine salul de matase alba care-i înfasura gâtul golas si slabit si s-a apropiat de cel care-i carase cu sania:

- si zici ca nu ne mai duci macar pâna-n bariera?

Omul nu raspunse. Batu animalele pe crupa si se arunca în leaganul saniei, ascunzându-si picioarele într-o patura groasa.

- De, mârâi în cele din urma, de ce nu mai staturati si voi macar pâna mâine de dimineata, ati stricat petrecerea... si dadu bice cailor, disparând într-un vârtej de zapada.

- Ce-i facem acu, am rupt-o-n fericire! se caina Dumitru, si-si potrivi mai bine curelele tambalului pe umar.

- Ho, cobea dracului, îl potoli Mitica Ciolan, cât te-ai vaita, mai bine am porni-o la drum! si-o lua înainte.

Ceilalti îl urmara.

Sa fi mers un sfert de ceas. Se întunecase si linistea serii de iarna fu sparta de un vuiet îndepartat. Parea ca dincolo de turlele vechi ale Bucurestiului, care se zareau în departare, se pravaleste ceva greu. Asta dura numai o clipa, pe urma tacerea cuprinse iar locurile. Crengile înghetate ale paduricii din apropiere sunara înca, abia scuturate. Parca se mai încalzise. Aerul era curat, de o limpezime apasatoare. Lautarii grabira pasul. Neacsu îsi facea socoteala ca daca ajunge mai devreme, îi lasa pe ceilalti la "Spânzuratu", sa-si bea rachiul, si el da o fuga pâna în piata la Matache, la magazinele ovreilor, sa-i cumpere curvei cercei, s-o amageasca. Pe timpul asta, a lui o sa-l creada ramas în nunta, cadea cum e mai bine.

Câmpia dreapta si înghetata se însufleti deodata. La început nu stiura ce era. Parca la capatul ei cel mai departat ar fi alergat o herghelie de cai. Vântul taie iute fata încremenita a omatului si misca turturii cenusii ai padurii. Se facu din nou liniste, ca si când cineva si-ar fi tras sufletul, apoi zapada fu spulberata pe neasteptate si ridicata în niste perdele albe si înalte care se prabuseau.

Þiganii fura orbiti o clipa si întoarsera spatele viscolului. Primul val trecuse. Când privira în urma, vazura o trâmba care se îngrosa. Alerga ca o naluca peste întinderea goala si se învârtea, saltând la câte o adâncitura nevazuta.

- Trecu sufletu ma-ti, a moarta, Anghele! glumi Neacsu.

- Duca-se... Îi raspunse celalalt cu gura înghetata, întunericul cazu deodata. Abia mai apucara sa zareasca santul fortului si grabira într-acolo, parasind drumul ca sa scurteze. Vântul se întetise. Ace ascutite de gheata le raneau ochii. În curând începu o ninsoare deasa si lipicioasa. Zapada acoperi totul în câteva clipe. Dumitru începu sa strige la ceilalti:

- Mai repede, mai repede, ma!

Anghel ramase în urma, târându-si contrabasul. Pierduse pasul si nu mai vedea urmele celor din fata, pe care valurile de ninsoare le acopereau numaidecât. Întunericul crestea.

- Stati, mai încet, striga dupa ei, nu ma lasati aici!

Îi tremura barbia de frig si pe obrazul neras i se lipise un strat înghetat de omat. Clipea des din genele albe si sufla greu.

- Stati, ma! Stati! Dumitre, Neacsule, nea Mitica, unde sunteti, ma fratilor!

Apucara sa intre toti patru în paduricea pitica si se oprira osteniti. Nu se mai zarea nimic, nici înainte, nici înapoi. Crengile subtiri ale copacilor se loveau unele de altele, spargându-si coaja de gheata. În câmpie, crivatul fluiera înfricosator.

- S-au dus dracului instrumenturile! ofta Neacsu, care simtea cum i se îngreuiaza armonica, pe care se asezase un strat gros de zapada.

- Ptiu! Cine ne puse sa plecam, nene Mitica? zise Dumitru. Nu ne era noua bine la caldurica, cu molanul pe masa? Ca sa nu mai vorbesc de bani...

Starostele tacea îndârjit. Privea împrejur si nu stia încotro s-o apuce. Asezarile omenesti erau pe aproape, dar cum sa mai deosebesti ceva prin negura care se lasase si cine sa te auda daca ai striga în chiotul vântului?

- Gura, ca da benga-n voi! rosti în cele din urma. E vorbirea, ce-i facem?

- Nainte, hai nainte! zise Dumitru înfricosat.

Se miscara în nestire. Dupa vreo jumatate de ceas, iesira la o margine. Nicaieri, nici o lumina. Cine stie încotro se pierduse Bucurestiul!

O data intra spaima-n tigani.

- Aici ne prapadim! facu Neacsu. Moartea-i cât capra pe noi... si se rasti la batrân: Dumneata ne-ai adus aici, dumneata sa ne scoti la cap, ca n-ai vrut sa stam la nunta!

Dupa o cearta scurta începura iar sa caute.

Sa fi trecut un ceas, doua de când se zbuciumau, când au auzit urletul lupilor.

Îi trecura naduselile.

- Haita! zise sugrumat Dumitru.

- Ssttt!

- Aoleu, Mitica, Mitica...

De undeva de departe se deslusea strigatul unei fiare Maritate, întrecând vântul salbatic.

- Lupii...

Anghel râse cu glas stins:

- Fugiti, ma, d-acilea, ce sa caute lupii-n Bucuresti!

Tacura, ascultând încordati. Acum nu se mai auzeau decât crengile pomilor, lovindu-se si frecându-se.

- Un chibrit... aveti careva un chibrit? se dumeri cel dintii staros­tele.

Se cautara înfrigurati. Neacsu gasi o cutie prin fundul nadragilor. Dadu sa aprinda, dar crivatul stinse flacara mica a batului umezit.

- Îti tremura mâna, ai? râse iar Anghel mânzeste. Adu la mine. Încerca si el stricând câteva chibrit. Dumitru se uita îngrozit

Împrejur, cautând un pom mai înalt în care sa se catare. Umbrele negre ale copacilor tineri se miscau într-o parte si-n alta. Dincolo, în câmpie, era pata rotitoare a zapezii spulberate.

Lupii se apropiau. Þiganii le auzira mersul gâfâit în haita si iar strigatul de foame al capeteniei. Sa fi fost sapte sau opt. Îi cautau.

- Ei, Anghele? înjura tambalagiul.

În întuneric se zarira luminile rosii, vii ale ochilor salbatici.

- Ma, nu va temeti, ma! striga Mitica ragusit. Stati aproape de mine, ma! Ia mai da chibriturile, Neacsule!

În graba pierdura si cutia cu cele câteva bete ramase. Dumitru cazu în genunchi si începu sa se roage.

- Scoal', boala dracului, din drum! îl înghionti Anghel nadusit. Urletul fiarelor se potoli. Lupii asteptara câteva clipe. Erau aproape de tot. Lautarii nu mai simteau nici frigul si nici biciuirea zapezii. Priveau luminitele jucause care se miscau în jurul lor.

În groaza lui, tambalagiului i se paru ca toata paduricea se umpluse de puncte rosii care se apropiau si se departau...

- Doamne ajuta, Doamne, gâfâia, ajuta-ne Doamne, nu ne lasa... Cine stie cât au stat asa... Haita astepta nemiscata în întuneric. Când auzira iar urletul unuia mai apropiat, starostele striga la ceilalti:

- Cântati, ma, cântati, sa-i speriem!

Neacsu desfacu armonica si umfla burduful. Un sunet prelung iesi din instrumentul ud si lupii se departara speriati. Dumitru, însufletit si el deodata, batu coardele tambalului si-l înghionti pe Anghel:

- Trage si tu din arcus, poate-or pleca!

- Mai tare, mai tare! îi atâta Mitica Ciolan în sudorile spaimei.

si vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fara Dumnezeu al tarafului.

Spre ziua starostele întepenise. Vioara îi cazuse din mâna si o acoperise zapada. Plângea degerat:

- Ma prapadesc, fratilor, ma prapadesc, nu ma lasati, nu ma lasati...

Cântecul ciudat, care nu semana cu nici un cântec stiut si spus vreodata, nu se mai ispravea. Lupii fugisera la câtiva pasi, si dupa câtava vreme, obisnuindu-se cu zgomotul instrumentelor, se apro­piasera din nou. sedeau pe labele dinapoi si asteptau. Lumina vânata a începutului de zi îi facea si mai înfricosatori. Erau cât niste vitei, cu capetele mari si coame înspicate de gheata, dârzi în asteptarea lor nedumerita. Câte unul mai flamând se ridica si se repezea spre lautari, si când ajungea aproape de ei, o lua speriat înapoi. Sunetul gros al contrabasului îl facea sa urle înfuriat si neputincios.

Mitica Ciolan îi numarase în gând fara sa vrea. Erau noua. Priveau neclintiti grupul de oameni si din gurile salbatice li se scurgeau balele. Statuse si vântul. Un ger naprasnic îngheta totul. Batrânul nu-si mai simtea degetele si coatele. Asteptau toti patru scufundati pâna la genunchi în zapada crescuta peste noapte. Chip de te urneste! Erau îmbracati subtire, cu niste paltoane jerpelite, de capatat. Pe Dumitru îl tineau arsuri sub ochi si nu putea sa se miste. Zgâria din când în când coardele tambalului cu cozile betisoarelor. Albise tot si parca se mai subtiase, ca si când i s-ar fi tras tot sângele din trup.

- Nu ne lasati, fratilor! se târa la picioarele lor starostele. Nu ne lasati, nu mai pot nici eu, nici Dumitru...

- Cânta, nene Mitica, ceva, sa te mai încalzesti, îl îndemna Anghel, cânta, ca ne manânca lupii!...

Ciolan se uita nedumerit la ceilalti, privi animalele si în cele din urma începu cu voce sparta:

Aseara li-am luat basma Astazi te vad fara ea, Cine ti-o mai lua basma Sa se destrame ca ea...

- Asa, nea Mitica! se însufletira ceilalti.

Starostele îsi pusese mâna pe piept si zicea cu ochii în ochii lui Neacsu:

Aseara ti-am luat margele, si-acus te vad fara ele, Cine ti-o mai lua margele Sa se spânzure cu ele...

- Nu te lasa, nea Mitica, spuse si Dumitru si se dadu mai aproape, abia scotându-si picioarele din zapada.

Batrânul gurist avea ochii plini de lacrimi. Se mai uita la lupi si-i da ghes armonistului:

Aseara ti-am luat cercei, Astazi te vad fara ei, Cine ti-o mai lua cercei Sa stea agatat ca ei...

Pe Neacsu îl trecusera apele. Îsi aduse aminte de curva lui si-l podidi plânsul.

- Cânta, ma, cânta, striga la el Anghel.

- Cânta, Anghele, ca n-o sa mai vad lumea asta...

Anghel se tinea mai bine. In sânge îi mai alerga rachiul baut înainte de plecare. Nici mâinile nu-i înghetasera si tragea vârtos pe coardele groase ale contrabasului.

- Las' ca scapam, va spun eu, uite ziulica, pupa-o-as! Trebuie sa treaca cineva pe aici, nu se poate!

Da-n gândul lui întelesese ca, daca n-or sa iasa din locul acela în care se încurcasera ca într-o capcana, nu mai era nici o scapare. Privi cerul care se lumina spre margini. Câmpia capatase o scoarta albastrie, pe care se fugareau dâre albe de zapada spulberata. Era curata, curata. Bucurestiul - nicaieri, poate statea pitit sub omat, undeva, dincolo de paduricea încremenita.

Dumitru tot mai cauta din ochi un pom mai înalt, pâna la care sa se duca. Cât vedeai cu ochii nu se zarea decât blana bogata a iernii.

Neacsu începea sa simta si el întepeneala dinaintea mortii. Picioarele îi degerasera si o osteneala mare îl îndemna parca sa se aseze jos.

- Haide, Anghele! îi facu semn.

- Unde sa merg?

- Sa iesim undeva mai la lumina...

- si eu ma gândeam, da cu nea Mitica si cu Dumitru ce facem?

- Îi lasam. Eu nu mai pot...

- Ne bate Dumnezeu...

Starostele si tambalagiul întelesera si începura sa plânga:

- Nu ne lasati, fratilor, avem copii, fratilor! Neacsule, nu ma lasa! Neacsule, se ruga Dumitru, încercând sa se miste cu ultimele puteri.

Acesta se facu ca nu-i aude si desfacu cât putu de tare burduful.

- Cântati, ma, marsul miresii, ce va uitati asa? Ceva saltaret, o sârba.

si încerca sa se târasca cât mai departe de ceilalti. Cânta într-una, desfacând si strângând cu furie armonica. Anghel striga dupa el:

- Nu pleca, ma, nu pleca, barim, daca e sa murim, sa murim cu totii. Ma, n-auzi, nu pleca, Neacsule!

El, surd. Burduful instrumentului scotea niste sunete fara noima.

- Neacsule, te omor! Neacsule, m-auzi tu, stai, nu pleca... Armonistul râdea ca un apucat si urla peste umar, departându-se:

- Am întins-o, m-asteapta curva sa-i iau cercei, pâna-n zece o sa stau cu ea în brate...

si în închipuirea sa înfierbântata se vedea departe de câmpul salbatic, înghetat într-o tacere de moarte.

Anghel nu se misca de la locul lui. Firele ude ale arcusului urias se rupsesera, ici si colo, dar coardele groase, facute din mate de cal, tot mai scoteau gemete înfricosatoare.

Neacsu nu ajunse departe. La vreo douazeci de pasi, cazu. Haita îl prinse si-l sfarâma în câteva clipe. Animalele se încaierara si se sângerara. Cei trei îi auzira ultimele strigate si putin dupa aceea trosnetul oaselor sfarâmate de dintii lacomi. Din armonist nu mai ramasesera decât ghetele peticite, burduful sfâsiat al armonicii si mânecile hainelor ferfenitate.

Mitica Ciolan si tambalagiul îl blestemau în gura mare:

- Asa-ti trebuie, inima de câine, asa-ti trebuie...

- Te-a ajuns ura ta...

În glasul lor era si groaza, si mila, si dusmanie.

- Dati-va aproape, nea Dumitre, le spuse Anghel. Dati-va aproape si cântati mai departe. Nu se poate sa nu scapam de aici...

- Sa nu ostenesti! îi striga starostele din zapada, înghetat. Lupii se întoarsera, încercara de câteva ori sa se apropie de cei cazuti, dar cântecul contrabasului îi speria.

Anghel albise si el, si în jurul gurii facuse o spuma care îngheta, învârtea înversunat arcusul, aplecat peste instrument, nemaistiind nimic...

Dumitru privea coaja verzuie a zapezii si umbrele nemiscate din jur. Mitica Ciolan zacea cu ochii întepeniti lânga el. Cum murise, cu spaima în priviri, ai fi zis ca mai vede înca cerul albicios, nemiscat, în care bateau ciorile, croncanind. Ca sa nu înghete de tot, tambalagiul vorbea într-una, ca si când starostele l-ar mai fi putut auzi:

- Când m-am luat eu, nene Mitica, cu a mea, ce vremuri! Patru zile au baut tiganii. Nu lipsea unul, lume, sa nu te mai misti... si masini... S-au batut vreo doi pentru Tinca la un joc. De mine nu s-atingeau... Unul era Dumitru! M-auzi, nene Mitica?

Dar nu se uita la el, stiind ca nu are cine sa-i raspunda. Alaturi, Anghel tot mai cânta la contrabas. Þambalagiul îsi aduse aminte si de el:

- Nu te lasa, Anghele, cânta, Anghele, zi-i Nuneasca, ia zi-i, ma, Nuneasca sau Perinita, sa mai joc ca atunci... Uite asa era, nene Mitica, o vreme ca asta, crigla... Înflorisera pomii, und' te uitai, frumusete... A mea, în rochie alba...

si lui Dumitru i se paru o clipa ca împrejur înflorisera pomii, ca în crengile lor cântau pasarile cerului si ca-l dogorea soarele. Nu mai simtea frigul. Din talpi urcau arsuri placute, ca si când cineva i-ar fi plimbat o flacara de-a lungul picioarelor si le-ar fi dezmortit. Asa-i tinea iarna tiganca lui picioarele toata noaptea în bratele ei, ca sa i le încalzeasca, sa-i fie bine.

- Nu te lasa, Anghele, nu te lasa, se mai întorcea catre celalalt. Nu-l mai auzea nici el.

- si cum îti spuneam, nene Mitica, n-a lipsit unul. Pâna si dusmanu meu de moarte, Cîrlea, venise. Purta joben si frac. Ce vrei, tigan scuturat, îl stii matale. Din cauza lui erau sa se omoare niste muieri de-l iubeau. Ce bataie s-a încins! Daca nu saream între ele, se omo­rau. "Stati la un loc, ocarile dracului!" strigam la ele, dar ce, mai m-ascultau? Praf mi-au facut costumul de ginere. Ce vremuri, ce vremuri, nene Mitica, m-asculti?

Împrejur nu se auzea decât contrabasul lui Anghel, horcaind ca un muribund, si clinchetul crengilor înghetate, pe care abia le misca vântul. Ziua aluneca deasupra câmpiei, pe nestiute, scurgându-si orele încete. Aci se încenusa, aci cerul se albastrea, si totul înflorea în lumina abia ghicita a soarelui. Dumitru nu mai termina:

- Pe urma ne-am dus la fotograf, cu masinile...

Caldura aceea placuta îi cuprinsese tot trupul, urca în obraji si gura i se misca din ce în ce mai greu. Þambalagiul plângea fara sa stie.

- M-auzi, nene Mitica?

În aceeasi zi, spre seara, niste vânatori gasira lânga santul fortului "Catelu" pe Anghel, cântând înca în fata hoiturilor starostelui si al tambalagiului.

Erau trei oameni înalti, îmbracati în cojoace, cu pusti în mâini, înca fumegânde. Împuscasera doi lupi si-i alungasera pe ceilalti. Priveau la nebunul din fata lor, care nu-si mai termina cântecul. Anghel râdea încet, si mâna lui dreapta, ranita de ger, care misca înca vioi arcusul aproape rupt, nu se opri nici când îl suira cu grija în sanie. Avea privirile ratacite, albe si nu spunea decât atâta:

- Ce v-am spus eu, nene Dumitre si nene Mitica, tineti-va bine, sa va cânt eu un cântec... Ia ascultati...

si în timp ce sania usoara aluneca sprinten pe zapada scârtâitoare, vânatorii îl auzira abia soptind cu o voce pierduta:

Drag mi-a fost pe lumea asta Calul, pusca si nevasta, Calul ma calatoreste, Pusca de hoti ma pazeste, Nevasta ma primeneste...

Când termina, chicoti singur:

- Va place, ce ziceti?

Vânatorii asezasera mortii la spatele lui Anghel, unul lânga altul, începuse sa ninga cu fulgi mari, usori. Îsi strânsera mai bine cojoacele pe ei si se facura ca nu aud nimic...

Am ras cum n-am mai ras de muuult!

Improvizatorii!.Un spectacol de improvizatie pentru cei din Bucuresti si nu numai care se joaca in club Spice (pe Calea Victoriei langa politia Capitalei).Pretul biletului este 15 lei si se joaca in fiecare duminica de la 19,30.Ii puteti gasi si pe facebook.

Recomand cu toata caldura!